În iubire poate fi tristeţe, dar nu trădare!

Iubirea îngustează şi/sau lărgeşte cîmpul conştiinţei, te face să vezi roz şi ce-i negru şi te-ndeamnă, aproape demonic, să vezi defectele fiinţei iubite ca pe nişte veritabile calităţi. Numai cine n-a iubit nu ştie cît de orb devine cel ce iubeşte. Orbirea din iubire sporeşte iluzia transformării bizare a nopţii în zi şi face din lumea înconjurătoare un imens pustiu, văzut ca o galaxie solară. Este galaxia în care el şi ea trăiesc emoţia contopirii, a vieţii eterne, a multiplicării şi a comprimării lui doi. Într-o astfel de iubire nu mai poate pătrunde altă formă de exprimare a emoţiei, nu există decădere, nici păcat, nici disperare. Disperările adevăratei iubiri se trăiesc în suflet, precum ploile de vară, repezi şi sublime, prin răcoarea lor catifelată. În iubire poate fi slăbiciune, dar nu distrugere. Poate fi tristeţe, dar nu trădare. Secretă sau nu, iubirea nu are a face cu principiile societăţii, nici cu morala socială, ci are propriile-i principii, întotdeauna emoţionale şi propria-i morală, întotdeauna desăvîrşită. Morala iubirii nu presupune trădare, căci ea este însăşi iubirea. Morala iubirii înseamnă totul pentru fiinţa iubită. Sfîrşitul relaţiei nu este sfîrşitul iubirii. Desăvîrşirea sentimentului şi certitudinea existenţei lui apare chiar după ce relaţia dispare. Cine-şi afişează iubirea pe pereţi, trădează. Nu persoana iubită este trădată, ci însuşi sentimentul iubirii. A trăda iubirea se constituie într-un păcat autentic, pentru că iubirea transcede fiinţa umană şi chiar moartea. Omul moare, dar sentimentul iubirii face parte din zestrea colectivă a umanităţii, capabil să se individualizeze în acelaşi timp, să se autocreeze şi să creeze. Cine trădează iubirea o scoate pe trotuar, la vederea tuturor şi, în loc să o spele, ca pe o cămaşă de soi, o murdăreşte ca pe un obiect neînsemnat. Este mai cinstit pentru oameni să-şi afirme iubirea sau lipsa ei, decît să trădeze dintr-o motivaţie egoistă, aşezată pe joasele frecvenţe ale energiei iubirii. A spune „iubesc omul acesta”, dar a acţiona ca şi cum nu-l iubeşti este ca şi cum ai spune că ţeşi un covor, dar ţie îţi iese din mînă o cîrpă de bucătărie. Peste toate, vinovăţia de a iubi nu există decît atunci cînd trăieşti sau ai trăit o falsă iubire. Vinovaţi sînt acei oameni care nu iubesc. Faptele desăvîrşesc cuvintele, aşa încît cine iubeşte, făptuieşte, căci fapta este copia sentimentului autentic. Durerea, disperarea, tristeţea persoanei iubite, create de cineva care iubeşte, sînt manifestări egoiste ale unui om care nu cunoaşte nici sentimentul iubirii pentru aproapele său. Iubirea de aproape este suficientă pentru a defini măreţia iubirii şi neputinţa de a produce suferinţă prin ea. Dar iubirea autentică se ridică deasupra urii, a micimii umane, a orgoliilor, a fricii, a frustrărilor. Ea dă consistenţă personalităţii şi este în stare să modifice prin puterea sa chiar şi sufletul unui criminal. Trădarea iubirii înseamnă toate sentimentele negative acumulate în suflet şi aruncate, ca la popice, peste omul iubit. Trădarea înseamnă tocmai a răpi speranţa în iubire, încrederea în oameni, încrederea în bine, în frumos, în emoţie. A trăda înseamnă a pune în cutia Pandorei distrugere în loc de speranţă. Cine răpeşte speranţa, răpeşte iubirea şi cine răpeşte iubirea se confruntă cu natura sa trădătoare. Cînd nu iubim este suficient să sperăm în iubire, să o aşteptăm şi s-o chemăm. Cînd cineva dărîmă muntele speranţei, dărîmă un întreg univers. Nu o lume politică, nu o viaţă socială, nu o iluzie şi nici o ţară, ci universul unui suflet, marele necunoscut şi marele rănit în lupta dintre iubire şi trădare.
Naţional